Coffee break

Zilele trecute m-am intors la 220 km in trecut. Acelasi oras minunat in care ma regasesc si care ma linisteste. O amintire m-a intrebat cum de am putut pleca de acolo si cum m-am adaptat in orasul meu. Am zambit si i-am raspuns doar ca m-am resemnat.
Am fugit de amintiri, poate de asta am plecat. Am vrut sa-mi cladesc altele noi in speranta ca cele vechi nu vor mai durea.
Nu am reusit. Am realizat lucrul asta cand am ajuns acasa..Ceea ce ma face sa cred ca sunt neschimbata. Aceeasi suflet prea inconstient, libertin si pasional. Singura diferenta e ca acum sunt femeie…
Am lasat persoane dragi in urma. Diverse persoane ce stiu sau nu faptul ca-mi sunt dragi..
Niciodata nu am stiut sa-mi exprim sentimentele… Incerc sa invat, insa mi-e teama ca e prea tarziu.
De data asta, vizita mea a avut o aroma deosebita. O aroma alcatuita dintr-un amestec de amintiri placute, fluturi in stomac, zambet, si dor.
De data asta, vizita mea a avut aroma unei cafele bune dintr-o benzinarie.
Cine spune ca o simpla cafea nu poate sa-ti starneasca fluturi in stomac?...

Life in pictures

God

Cand eram mica am vazut un inger. Pe margimea patului meu. Ma privea si imi zambea.
Dupa cativa ani si cateva mii de pacate, mi-as dori sa-i simt doar prezenta. Uneori o simt. Nu prezenta unui inger ci a unei entitati dumnezeiesti. A celui ce iti scrie intr-o oarecare masura destinul. Il simt atunci cand reusesc sa trec peste toate lucrurile mai putin pozitive, si cand imi regasesc puterea atunci cind cred ca nu mai exista nici macar ca si concept. Regret ca ma indoiesc uneori, regret ca de cele mai multe ori imi indrept gandurile doar cand nu imi e bine..
Nu stiu exact ce exista, insa stiu ca exista. Cineva care tine Universul in palma.
Am nevoie sa cred asta.

Voltaire:"Ma taulbura acest ceasornic care este Universul si nu pot sa cred ca un astfel de ceas nu are si un ceasornicar".

Sea, sand and sun...

Un nou an. Abia a inceput iar eu ma simt ca si cum ar fi pe sfarsit. Vacanta parca nici nu ar fi fost...de fapt, nici nu prea a fost..Evenimente greu de digerat si mult stres. Mult prea mult decat pot duce. Si totusi il duc, zi de zi ca pe o povara.
La inceput de an iti faci planuri. Iti trasezi task-uri de indeplinit, iti faci promisiuni, iti faci planuri. Mi-e frica sa fac asta. Mi- e frica sa nu fiu dezamagita daca nu voi putea sa le duc la capat, din vina mea sau pentru ca pur si simplu nu a fost sa fie. Prefer sa las zilele sa treaca una dupa alta, in asteptarea a “ceva”, care sa ma faca sa-mi promit si sa zambesc de fiecare data cand o dorinta de a mea se implineste.

E inceput de an, e inca iarna. Frigul inca imi e in corp. Si pentru ca nimic nu este asa cum pare…mi-e gandul la mare, nisip si soare….

PS: Da, mi-as dori ca la anul in aceasi zi sa fiu sotia lui.

12 noaptea

La 12 noaptea am privit zgribulita muntii acoperiti de zapada. Munti ce pareau la o mana distanta de mine. Am privit artificiile ce colorau cerul si a caror zgomot imi facea inima sa tresara.
La 12 noaptea am urat la multi ani prietenilor si am sarutat barbatul de langa mine.
La 12 noaptea m-am simtit singura desi nu eram. Tot zgomotul si agitatia din jur imi parea ca dintr-un film dat pe silent.
La 12 noaptea am plans...ferita de privirile celor din jur. Am plans... si mi-am dorit...