Nu era nimeni pe strada aceea, doar eu si ploaia mai treceam pe acolo , si cateva masini in viteza. N-am inteles niciodata de ce masinile se grabesc mai tare cand ploua. Sau poate e doar parerea mea..Azi nu vroiam sa ma grabesc. Si ce daca ploua afara ? Si ce daca nu aveam umbrela ? Mergeam in pasi mici, incercam sa tin pasul picaturilor de ploaie si singurul zgomot in afara de cel al ploii erau tocurile mele mult prea nepotrivite pentru un astfel de moment. In mod normal ma sperie ploaia si mi se pare placuta doar cand sunt undeva de unde pot doar sa o privesc in timp ce savurez o cana de ness cu lapte si inghetata. Azi nu ma astepta nimeni, azi nu aveam un loc al meu iar cana de ness cu lapte nu mai era pe gustul meu atat timp cat o savuram singura, Asa ca…timpul era al meu, strada era a mea, ploaia era doar pentru mine, In jurul meu se desfasura un adevarat spectacol si ma simteam singura privilegiata sa privesc.Un spectacol cu un singur invitat. Ploaia era rece, simteam picaturile prin bluza de matase pe piele ca mici sulite de gheata, fiecare imi dadea un sentiment de tristete, sfarsit, durere. Ma simtisem rau toata ziua iar gandurile imi zburau mai haotic ca ploaia. Un vant puternic vroia parca sa- mi arate ca e stapanul strazii. Ploaia se lasa in voia vantului in timp ce eu eram singura in voia mea ;eram toti pe aceasi strada ca niste vechi cunostiinte.
Grabesc pasul desi incomod din cauza fustei stramte si a tocurilor…
In cele din urma am ajuns acasa, uda ca ploaia. Ploaia a mai ramas si noaptea, doar vantul plecase.
Un sfarsit de zi potrivit pentru o femeie cu ganduri triste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu